Benvenuto nel nostro sito, che si propone di fornire una finestra sul presente ed il passato del nostro paese. Ci auguriamo che le informazioni da noi fornite possano essere di tuo interesse.

Legende custu lìberu, so torradu a criadura; non solu pro sos arrejonos, chi, in parte apo vìvidu e pro sos personazos chi apo connotu de pessone, ma mascamente ca m’at batidu a sa mente de cando, alunnu de sas elementares, legìo unu lìberu ogni duas o tres dies, lèndelos a prestidu dae su “Centro di Lettura” de bidda mia o dae sa biblioteca de s’Ente Morale Falchi-Madau.

Dae s’incomintzu matessi ch’intraia deretu a intro sas tramas de s’istòria contada, partitzipende a s’intritzu, e vivia su contadu comente e chi essere istadu in mesu a sos personazos, in sos logos fentomados e descritos dae s’autore; e non mi daiat coro de ndi bessire, interrumpende sa legidura.

“Leggere è come sognare” narat unu diciu italianu. Ma custu diciu est bàlidu cando su lìberu est interessante.

E difatis, como chi devo lègere lìberos pro mestieri, chi so obrigadu pro lu poder presentare, a boltas càpitat chi su lìberu non mi piagat e devo andare addainanti su mantessi. Ma, mancu male, càpitat puru su contràriu. E tando, su tribagliu meu diventat su pius agradessidu de su mundu. E est su chi m’est capidadu legende su lìberu Marantoni. So torradu a criadura e non mi so arressu finas a chi non l’apo agabadu.

Epuru s’istòria est un’istòria de un’òmine calesisiat, chi podet èssere babbu nostru, giaju nostru o un’amigu de famìlia. Sos fatos sunt cussos de ogni die, chi semus, o fimus, abetuados a intèndere nàrrere dae sos mannos nostros.

Cun totu custu, ses leadu dae s’afatzenda, dae sas tramas chi s’autore tesset in su telarzu de sos ammentos, dae sas descrissiones a boltas cruas a boltas poèticas de ambientes, de biddas, de fatos, dae sas descrissiones de una perra de unu dadu tempus e de una sotziedade chi semus perdende. In pagas peràulas, restas ammajadu dae su messagiu chi intrasmitit e ti ch’intrat in tzelembros, fatèndedi meledare.

Unu lìberu non servit a “niente” si custu lìberu non càmbiat sa zente. E su messagiu chi ti lassat in finitia ti càmbiat deabberu su sentidu. Deo l’apo lègidu cun piaghere mannu, duas boltas, su lìberu de Marantoni ca si bi agatant totu sos elementos chi faghent bellu unu contadu.

Chie leget benit atiradu e apassionadu dae su comintzu e totu, ca su romanzu comintzat cun su funerale de su protagonista, chi racontat sa vida sua. E la racontat sende mortu. Innanti dae su letu, inghiriadu dae parentes e amigos e, daboi, dae intro su baule, andende a campusantu.

Apo pessadu a un lìberu frantzesu: Mémoires d’outre tombe (Ammentos dae sa losa) de Chateaubriand. Solu chi s’iscritore frantzesu iscriet sos ammentos suos sende biu, cun s’intentu de los pubblicare addaboi mortu, de modu chi chie leget epat s’impressione de intèndere cosas chi ndi bessint dae sa tumba. Inoghe Marantoni contat sa bida sua issu mantessi, cun sa pinna de s’autore chi tenet su mantessi nomen.

Est edducas iscritu cun sa tènnica de s’analessi, chi est unu pretzisu sèberu de s’autore chi, gioghende tra fàbula e intritzu, at chèrfidu cambiare s’òrdine cronològicu naturale de sos elementos e de sos fatos contados. Agende in custa manera, s’autore ponet in campu unu “gancio narrativo”, pro incuriosire su legidore, pro si l’atirare, lu tènnere, lu pinnigare e l’apassionare.

Si cumprendet bene chi su comintzu, su fatu insòlitu e non de tzertu naturale est fundamentale in s’economia de su contadu e si devet andare, sighende a lègere, a s’iscoberta de su significu intimu e cuadu suta a sas pijas de sa narrassione.

Sa finitia de s’analessi, est a nàrrere, su mamentu in su cale si torrat a s’incomintzu, non signat sa concluida de su lìberu, chi sighit ancora pro unu paju de capìtulos, nados sempre dae su protagonista mortu, ma pessados dae s’autore chi est su nebode de su protagonista.

E est difìtzile andare a iscobèrrere cando faeddat Màuro pro buca de su giaju e cando faeddat su giaju cun sa pinna de su nebode. Ma custu non nos devet interessare, ca no at importàntzia peruna. Su lìberu no andat segadu a bìculos, dividèndelu in partes. Operassione inùtile a dannosa, ma issu andat lègidu e atzetadu in s’interesa sua

Marantoni est su protagonista de su contadu e pienat totu sas pàginas de su romanzu. Est caraterizadu comente apartenente a una categoria sotziale pòvera, de onestos tribagliadores. Cun un’impignu pulìtigu indiritzadu a manca; simpatia pro su PCI. Fisicamente est òmine forte, segadu in linna bona, inteligente, sàbiu, chi distìnghet su bonu dae su malu, su giustu dae s’isbagliadu, ca at unu sensu mannu de su dovere, de sa dignidade e de sa libertade. Custas dodes ndi bessint a pizu dae sos cussideros chi su protagonista faghet tra isse mantessi, chi sunt filosofia bera e pròpia. (Lègere dae pag. 141; “Su rispetu . . .” finas a pag. 143: “Ognunu campat dae su traballu suo”.)

Sa timòria est su pessare a s’arriscu chi ndi podet bènnere dae fàghere un’assione; su coragiu cunsistit in su bìnchere custa timòria, ma ponzende cabu a sos arriscos chi curret.

“Sa timòria est nàschia cun s’òmine” e no est vigliacheria, “ma faghet agire s’òmine cun cumportamentos acabados”.

Sa timòria naturale devet èssere superada, bìnchida, cun su coragiu, ma s’òmine lu devet tratare cun su cussizu de sa prudèntzia. In piena libertade.

Si s’òmine no est lìberu non podet agire. E sa libertade est tratada in totu sas isfumaduras semàntigas. Cando fit in cummissione edilìtzia, bidiat chi, chie non fit lìberu, votaiat a segunda de sos interesses chi nde li podiant bènnere o chi podiant andare in favore de calchi parente, amigu o personazu potente dae su cale dipendiat. E gai sa mezus carrela de Pèrfugas, sa carrela de Santu Giuanne, pro sas detzisiones isbagliadas pro andare in favore de calecunu, est istada arruinada pro sempre.

E agit zuighende sa zente, ca non bisonzat de partire dae sas fides chi ispirant s’òmine, ca issu at bidu chi unu segretàriu de su fasciu at dimustradu, in paritzos casos, pius umanidade de unu apartenente a su partidu chi Marantoni preferiat, ca sunt sas pessones chi faghent sos partidos e non sos partidos chi faghent sas pessones.

S’òmine avisciadu no est mai lìberu, e faghet un’esèmpiu chi paret metzanu, de pagu importu, ma est indicativu de su caràtere lìberu de su protagonista. Cando fit in Lìbia, no retziat mai posta e, a su mamentu de sa cunsigna, dae parte de su furieri, de sas lìteras arrividas, si ch’est bessidu a fora a pipare. E est capitadu chi b’aiat una lìtera pro isse, chi no at pòtidu lègere subitu, pròpiu ca fit bessidu a sudidìsfàghere su visciu. E dae cussu mamentu no at pius pipadu. Como totu sighint a pipare, mancari iscant chi su fumu bochit sa zente e chi lu legiant puru iscrtitu in mannu in su pacheto. De custos cunsideros su lìberu est pienu. Onzi ocajone est bona pro esprimire cussideros e bideas chi sunt semper positivas. Edducas, su personazu est pulidu, onestu, leale, non solu in sos arrèjinos teòricos, ma mascamente in s’assione. Odiat s’imbìdia, sos ponapare, sa belosia e sa fàula. Edducas, est un’òmine modernu, unu tzitadinu abertu a s’Europa e a su mundu.

Återu personazu printzipale est Cisca, sa fèmina amorada, chi dèdicat sa vida sua, cun calore e intregu, a su maridu. Sufrit cando issu sufrit e faghet de totu pro li avitare sa mìnima ofesa; chi istat a un’oru, guasi in chizolu, chena si pònnere mai in mustra:

“No at nau mai una paràula in prus de su netzessàriu in tota sa bida sua”.

Fèmina decorosa e sàbia, chi suportat sos dolores mannos de sa carena sua, chena si lamentare mai. E afrontat cun dignidade manna, in su coro sou, afrigidu e disconoladu, sa morte de tres fizos. Dae su cumportamentu sou, ndi bessit sa fregura de una fèmina de àteros tempos, chi at su sensu de sa famìlia, de sa solidariedade, de s’altruèsimu, calidades tìpicas de sas fèminas sardas antigas.

Bona de ànimu e de sentidu: “po issa fit unu cussolu cando cumpilaiat sos bulletinos postales pro imbiare su dinari a sos bisonzosos”. Est s’astrassione de sa mama. Legende, apo pessadu a mama mia. Sa mama est pro ogni fizu, sa mezus de su muntu. Victor Hugo, cando fit in sas elementares, at fatu su tema tituladu: ”Parle de ta mère” iscriende una frasa solu: “Ma mère est ma mère” at iscritu cuddu piseddu. E su mastru l’at postu su votu pius altu. Edducas, si deo assimizo Cisca a mama mia, cheret nàrrere chi custa mama est manna deabberu.

Poi b’at totu una sèrie de personazos chi deo apo connotu bene meda: Mario e Chichinu Panciroli, Nanni, Angelinu, Andreuccio, sos Buiarones, don Pinna, Pietrinu s’impiegadu de s’anàgrafe, tiu Giuansantu, Pepe Loisu, boghe de su tenore de Naunele, chi cullàborat cun su famadu Elio e le storie tese, una de sas boghes, sa e de Pepe Loisu, pius bellas chi deo epe mai intesu. E so cuntentu chi siet parente de Màuru.

In su romanzu, s’autore no aparit mai, o guasi mai; si fentomat duas boltas solu. Una est a pag. 104, cando narat chi est nàschidu su segundu fizu de Nanni e l’ant pesadu a su giaju: Màuru. Custu de non si fentomare est unu sèberu pretzisu de s’autore, chi servit a dare pus obietividade a s’istòria contada e a la fàghere bessire dae sas làcanas de unu contadu familiare.

Interessantes sas tradissione descritas a s’internu de su contadu. In Pèrfugas, cando morit unu narant chi che l’ant caladu a sa de Antoni Manca. In Tzaramonte naramus chi che l’ant pigadu. In Nulvi che l’ant giutu a Pèntuma. In Martis che l’ant faladu a Cugudda. In Carzeghe che l’ant giutu a Bajolu e in Codronzanos che l’ant giutu a Caminu reale, ca, bessidu dae cheja, pro andare a campusantu, si passat in sa ss. 131 betza, su Caminu Reale, fatu pro òrdine de su re Carlo Felice. Su bizadorzu de su mortu chi càmbiat dae bidda a bidda. M’ammento cando est mortu giaju meu, bizèndelu, tiu Piola, su mezus amigu sou, s’est tucadu a boghes nende: “Ohi, compare meu, gia fizis gai cando semus sètzidos in giostra”.

Sas diferèntzias tra Perfugas e Naunele, ue su pòveru non si misciat a su ricu, sende chi in Perfugas (e in tota s’Anglona) sas cumpagnias sunt frommadas dae amigos chi apartenint a categoria sotziales diferentes. Una die tiu Michelinu est torradu imbreagu che supa a domo; e sa muzere s’est assuconada ca, apena intradu, est rutu e s’est isdoadu longu longu in terra. ”Maridu meu e cun chie fias a ti contzare goi?”. E cuddu at fentomadu sas mezus pessones de ‘idda. “Ohi babbu meu, ite birgonza, chissà ite ant pessadu de te”, narat cudda fèmina betèndesi sas manos a pilos. E tiu Michelinu, a ojos serrados li rispondet: “Eh, ma tue no as bidu comente fint contzados issos”.

Brincare su fogarone de santu Giuanne e diventare compares e comares. Sas iscenas de sa pregunta, cando andant a dimandare s’amorada de Angelinu, chi fata suta a metàfora, sa pisedda diventat una crabita chi si devet acasare cun unu crabitu. In àteras biddas fit una culumba a sos primos bolos, chi devet fàghere su nidu cun un’àteru culumbu.

Pregunta divessa dae sa de Marantoni, chi pro andare a presentare s’amorada a Naunele, no essende fatìbile fagher totu in una die, ant dèvidu drommire in un’ostera in Tàtari; e sas conseguèntzias si sunt bidas in presse, ca Cisca s’est presentata ràida in s’altare.

Interessante e bene fata est sa microistòria cuntènnida in su romanzu. Su fràigu de sa diga de su Coghinas, de sa lìnia de sas ferrovias sardas dae Tèmpiu a Tàtari, ue at tribagliadu Marantoni, agabbada su 16 de santandria de su 1931. Sos disacatos de sa frebba ispagnola; sos Pancirolis, sos mazores de Cisca, bènnidos dae Reggio Emilia pro fraigare sa cùpula de sa cheja manna de Berchidda. Sas domos recuisidas pro istranzare sos soldados in tempus de gherra, cosa sutzessa in totu sas biddas de Sardigna. Sa ritirada de sos tedescos in Còrsica. Su DDT betadu a ambas manos dae s’ERLAAS (Ente regionale per la lotta anti anofelica n Sardegna) fundadu in su 1946. Ancora oe si podet lègere in calchi fatzada de Pèrfugas s’iscrita in tinta niedda: DDT OK, chi cheriat nàrrere chi in cussa domo sa meighina fit istada betada. Sas mudaduras de su campanile e de sa cùpula de sa cheja de Pèrfugas.

De importu mannu su logu e su tempus descritu in su romanzu. Su logu est sa bidda de Pèrfugas, cun fuiduras a Neoneli e àterso logos de tribagliu de su protagonista (Tèmpiu, Sa Madalena), ma puru in istados istranzos (Argentina e Lìbia). Pèrfugas, però, est sa bidda inue naschet e s’istrobojat un’istòria drammàtica, a paris de Fontamara de Silone e Aci Trezza de Verga.

Sa bidda est de importu non pro sas bellesas chi presentat, ma pro sa geràrchia sotziale chi b’est presente, tardia, chi at cambiadu pagu in su cursu de sos sèculos, inue s’isfrutamentu de s’òmine subra a s’òmine no est tocadu ne dae su fasciu, ne dae sas gherras o dae sa dimocrassia.

Su tempus de sa narrassione e de s’acollòcu istòricu est sa cosa pius importante de su romanzu, ca abràtzat unu perìudu chi partit dae sa gherra europea fintzas a su tempus nostru.

E discriet sa microistòria de Pèrfugas e de àteros logos acurtzu e atesu, partende, comente amus gia nadu, dae su fràigu de sa diga de su Coghinas e de sa ferrovia Tàtari-Tèmpiu-Palau.

Edducas s’iscritore faghet suos sos contos de su giaju, subra a sos cales at meledadu a fundu, torrèndelos a vìvere in mente sua e in sa cuscescia istòrica sua, cun una sensibilidade chi possedit solu su poete o s’iscritore; guasi a los chèrrere intrepetare in s’ìntimu sou de òmine, chi a Pèrfugas at dedicadu sa vida sua, fizu, antzis, nebode de cussa zenerassione male tratada, inzunzada, ofesa e istratamazada, pro los torrare a propònnere, addaboi de los aer sumidos e contivizados, comente e frutu de s’isperièntzia sua umana e pulìtiga.

E no ismentighemus sa fregura de linguista e ricercadore, chi in sa narrassione onzi tantu bessit a pizu: in sa pag. 69, inue discrìet su limbazu naunelesu e su perfughesu “prenu de paràulas e sonos curiosos, difìciles de pronuntziare pro unu chi no est nàschidu in su logu”. Alludit a sa pronùntzia de sas peràulas comente custu, istòria, cobirtura, baltza, caltzetas, caltzones. bustare, e gai sighende, in sas biddas de s’Anglona e in paritzas àteras biddas de su Logudoro.

Essende un’analessi, su romanzu s’isvilupat cun su discursu diretu. Est a nàrrere, a contare s’istòria est su protagonista mantessi. A s’internu de s’analessi, però, b’at puru calchi prolessi, chi est un’àtera manizadura de su tempus de sa narrassione chi antibitzat unu fatu chi devet galu capitare.

Una est a pag. 108: “. . . dae su suicìdiu de Anderuciu ch’at a passare tempus meda innanti chi capitet in Pèrfugas unu fatu chei cussu”.

Un’àtera a pag. 125 cando, contende sa morte de Nanni, narat chi trinta annos apoi, morzende issu, cumprendiat su signifìcu de sa morte, chi no est comente la pessamus nois sos bios, ca semus atacados a sa bida cun energia manna: “sa natura nos at dadu un’energia potente, ma non nos at dadu su privilegiu de suspèndere sos sentidos”. Custa energia est sa bida; sa morte est sa paghe. E chie morit at sa cara serena, “comente fit Nanni mortu e comente fia deo addaghi so mortu”.

Sa resessida de un’òpera literària dipendet meda dae su limbazu simbòlicu, chi est de fundamentu a s’intentu literàriu de s’autore chi, in custu casu, est un’ispetzialista in limbazos. Edducas curat bene meda sa richesa de sas peràulas tratadas, s’agetivassione pretzisa, mai banale e betada apare gai, su tantu de nàrrere.

Su sèberu sintàtigu si rifaghet a sa sintassi populare e sa narrassione ammantenet sempre sa friscura de su sardu, cun freguras retòricas, metàforas e similitùdines leadas dae su mundu agropastorale, chi irrichint de significos connotativos su limbazu literàriu, chi est literàriu pròpiu pro cussu, ma riproduet puru su modu de faeddare e de contare de nois sardos, chi faeddamus cun metàforas e similitùdines e tratamus s’ironia comente e un’istrumentu, unu mesu pro illebiare sa fadiga de su campare, chi, in Sardigna, est pius dura de ateros logos.

Ma s’ironia servit puru pro illebiare su contadu e lu rèndere pius lichitu. In su lìberu est tratada meda. Cando faeddat de sos pagamentos de su tribagliu fatu a s’incunza o in càmbiu de una petza de casu. S’òmine chi chi betaiat sos pabirotos subra a sa cobertura e daboi pioiat abba de su colore caratterìstigu de cosa fea.

Sa denùntzia de sa nàschida de unu fizu: innanti andaiant a chircare sos testimonzos, bufaiant e addaboi assentaiant su nomen de su nàschidu “sos sambenados chi a Pietrinu (s’impiegadu de s’anàgrafe de Pèrfugas) li colaiant peri sa pinna”. “Unu collega che fiat paradu a suta sa pinna de pietrinu”. “Pietrinu andaiat a su tzilleri a si pasare dae sas fadigas de s’ufisciu”. “Dae sas istravagàntzias de Pietrinu non s’est salvadu niunu, ca Lisa si narat Masia e non Maxia comente e sos àteros fizos. E m’at ammentadu de sa situassione de sa famìlia mia e de àteras in bidda, ca a segundu de s’edade giughimus una T in pius. Frate meu duas innanti e una apoi; deo sempre una e, una de sorres mias, duas prima e duas poi. In sa famìlia Sale bi nd’at su mesu chi si narant Istincheddu e s’àteru mesu Sale. Mancu male chi cussa sorte no est tocada a nois, si nono nd’aiat bessidu su patatu tropu salidu. Sas bessidas caraterìstigas de sos sardos comente Sa fortuna de Bureca e de Bariloto chi s’assimizat a sa fortuna de Pedru Feghe chi est mortu in cundissiones feas.

Sa parte pius bella de su lìberu, a parrer meu, est su capìtulu dedicadu a Nanni. Sa morte de unu fizu est una cosa chi cumprendet solu chie l’at proadu. E deo l’apo proadu. Ma s’iscritore resèssit a intrare in s’ànimu de su giaju chi l’at proadu e resèssit puru a lu discrìere. Sos fizos mortos sunt tres, ma duos sunt tratados in su lìberu cun una delicadesa ammajadora. Andreuciu chi s’est impicadu e Nanni chi est mortu de disgrascia.

Inoghe Màuro est deabberu mannu. Deo apo piantu legèndelu. Nanni fit su babbu de Màuro, chi est restadu òrfanu chi aiat apena ùndighi annos. Si podet lègere dae sa pàgina 112 a sa pàgina 128. Nanni at lassadu oto fizos e sa muzere ràida.

Sa parte finale de su lìberu est dedicada a sa decadèntzia fìsica de cust’òmine coragiudu e forte, finas chi morit e arrivimus a finitia de s’analessi. Ma su lìberu sighit cun sa morte de Angelinu, de Cisca e cun unu paju de cussideros subra a sa morte e a sa vida in campusantu.

Cun sos concluos de su contadu si serrat su cèrchiu, chi in Sardigna est unu signu semiòticu, ca est sa metàfora de sa sotziedade nostra, basada subra a sa solidariedade, chi agatamus in sa fromma de su nuraghe, in sos coros e in su ballu sardu chi sunt formas de pregadoria.

Unu lìberu chi bessit dae sas làcanas de Pèrfugas, pro s’illargare a sa Sardigna tota e diventat universale, ca, naraiat unu professore meu de s’Universidade de Pisa: Cantu pius unu intrat in sa profundidade de su micromundu sou tantu pius unu arrivit a diventare universale.

Màuro, in custu romanzu, resessit a intrare in sa profundidade de su micromundu de sa sotziedade nostra, de s’ànimu umanu e resessit edducas a imbiare unu messaggiu universale.